Există momente în istorie care revin obsesiv atunci când lumea traversează perioade de tensiune majoră. Unul dintre acestea este Tratatul de la München (1938) – un acord considerat astăzi exemplul suprem al diplomației care sacrifică principiile pentru o pace iluzorie. Iar în contextul actual al războiului din Ucraina, numele „München” reapare tot mai des în analiza politică internațională.
De ce? Pentru că situațiile în care marile puteri negociază viitorul unei țări mai mici – chiar dacă nu o spun deschis – trezesc în mod firesc memoria acelui episod.
- Ce a fost Acordul de la München și de ce este un simbol al compromisului periculos
Contextul Istoric
Conferința de la München, desfășurată pe 29-30 septembrie 1938, a reunit liderii Marii Britanii, Franței, Italiei și Germaniei naziste, care au decis cedarea regiunii Sudetenland din Cehoslovacia către Adolf Hitler, fără consultarea acesteia din urmă.
Motivul? Evitarea războiului cu orice preț.
Această politică de „pacificare”, promovată de Neville Chamberlain, promisese „pace în timpul nostru”, dar a slăbit Cehoslovacia, permițând Germaniei să ocupe restul țării în martie 1939. Hitler justificase cererile prin „protecția etnicilor germani”, un pretext similar celor folosite ulterior în alte expansiuni.
Astfel „Acordul de la München” a ajuns să fie perceput ca expresia politicii de concesii, ilustrând modul în care marile puteri pot sacrifica suveranitatea unei țări pentru stabilitate temporară.
Paralela cu Conflictul din Ucraina
Astăzi, Rusia sub Vladimir Putin folosește argumente asemănătoare, invocând protecția populației rusofone din Donbas și Crimeea pentru a justifica anexările din 2014 și invazia din 2022.
Pe teren, conflictul este unul direct între Rusia și Ucraina. La nivel geopolitic, însă, el implică echilibrul dintre marile puteri.
Tot mai des apare întrebarea: Vor negocia SUA și Rusia un eventual acord de pace peste capul Kievului, așa cum s-a întâmplat la München?
În acest moment, apar dovezi că Washingtonul și Moscova discută un pact de acest tip. Dinamica globală, oboseala unor state europene, presiunile economice și dorința unor lideri de a închide conflictul alimentează tot mai mult speculații, dezbateri și temeri.
Discuțiile recente din decembrie 2025 despre un posibil acord de pace implică propuneri de concesii teritoriale, cum ar fi recunoașterea controlului rus asupra unor zone din Donetsk, ceea ce amintește de Sudetenland ca primă „mușcătură”.
- Paralelele istorice
a) Teama că Ucraina ar putea fi presată să accepte concesii teritoriale
La München, Cehoslovacia nici măcar nu a fost invitată la masa negocierilor. Astăzi, orice tratat în care Ucraina ar fi obligată să renunțe la teritorii ar reînvia acel precedent periculos.
b) Dorința SUA și a Occidentului de a evita escaladarea cu Rusia
Similar anului 1938, multe țări occidentale privesc cu îngrijorare riscul unei confruntări directe cu o putere nucleară.
c) Oboseala războiului
În 1938, Marea Britanie și Franța veneau după traumele Primului Război Mondial.
În 2024–2025, lumea vine după pandemie, criză energetică, inflație și instabilitate globală. Presiunea internă pentru „pace cu orice preț” există și astăzi în unele capitale europene.
Tratatul de la München ne arată că pacea obținută prin cedarea principiilor este doar o iluzie. Istoria nu se repetă identic, dar rimează. Iar în aceste rime geopolitice, liderii de astăzi au obligația să învețe lecțiile trecutului:
- Pacea reală nu poate fi construită ignorând voința națiunii afectate.
- Concesiile teritoriale nu aduc stabilitate pe termen lung.
- Negocierile între marile puteri trebuie să respecte suveranitatea statelor mici.
Concesiile teritoriale ar genera instabilitate majoră în Ucraina, cu proteste și violențe similare reacțiilor la Acordurile de la Minsk. Suveranitatea Ucrainei s-ar eroda, oferind Rusiei pârghii asupra politicilor interne și externe, iar reconstrucția economică ar fi compromisă fără sprijin occidental ferm.
O cedare ar încuraja agresiuni similare în regiune, destabilizând R. Moldova și statele baltice, și ar submina ordinea internațională post-1945 prin validarea expansiunii prin forță. Europa de Est riscă un domino de conflicte, iar garanțiile de securitate promise Ucrainei, precum cele din München, s-ar dovedi iluzorii, ducând la escaladări mai ample. Istoria arată că o astfel de „pacificare” nu oprește ambițiile expansioniste, ci le amplifică.
În concluzie, ceea ce trăim astăzi în Ucraina nu este un „nou München” – dar riscul ca istoria să se repete rămâne. Diferența o vor face alegerile pe care liderii globali le vor lua în următorii ani: compromis sau principii, presiune sau solidaritate, pace superficială sau securitate reală.