Nu sunt expert în energie, nici analist geopolitic de profesie. Sunt, ca mulți dintre voi, un om care privește cu îngrijorare cifrele de pe factura de utilități și se întreabă unde se va opri acest tăvălug al scumpirilor.
În ultima vreme, în România și în Republica Moldova, nemulțumirea a atins cote maxime. Aud peste tot, dar mai ales pe rețelele sociale — același refren: „Autoritățile sunt incompetente”, „Ne fură cu mâna lor”, „De ce la alții e mai ieftin?”. Și, deși e tentant (și uneori justificat) să dăm vina pe cei care ne conduc, am senzația că ne scapă din vedere „elefantul din cameră”. Sau, mai bine zis, elefanții.
Inima problemei noastre pulsează chiar la graniță, în conflictul sângeros dintre Ucraina și Rusia.
E ușor să ne obișnuim cu ideea de conflict după atâția ani, dar realitatea energetică este dură: infrastructura Ucrainei a fost zdrobită. Ucraina, care în trecut ne vindea curent ieftin, a devenit astăzi un „aspirator” de energie. Infrastructura lor a fost zdrobită de bombardamente sistematice, forțându-i să importe masiv din rețeaua europeană pentru a supraviețui iernii.
Când rețeaua lor cedează, presiunea se mută pe întregul sistem est-european. România și Moldova nu sunt insule izolate; suntem conectați la o piață regională care „sângerează” resurse pentru a menține echilibrul. Când Ucraina nu mai poate exporta și începe să importe masiv pentru a supraviețui iernii, prețul crește automat pentru noi toți.
Moștenirea infrastructurii „obosite”.
Aici e partea unde putem certa autoritățile, dar cu nuanțe. Zeci de ani nu s-a investit serios în centrale noi sau în rețele de transport moderne. În România, încă ne bazăm pe unități de producție vechi, care intră în revizii exact când e lumea mai dragă. În Republica Moldova, dependența istorică de o singură sursă a lăsat țara vulnerabilă la șantaj energetic. Schimbarea acestei realități durează ani, nu se rezolvă într-un ciclu electoral.
Discuția despre cine e vinovat e mereu aprinsă, dar dacă ne uităm la cifre și la fapte (fără să fim experți), legătura dintre rachetele din Ucraina și facturile din România sau Moldova devine destul de clară.
Înainte de invazie, Europa depindea masiv de gazul rusesc ieftin. Rusia nu a oprit gazul brusc pentru că „nu mai putea”, ci ca o metodă de presiune politică. În 2022 și 2023, livrările prin conducte cheie (ca Nord Stream) au fost reduse sau oprite sub pretexte tehnice care s-au dovedit a fi invenții.
Iar atunci când cel mai mare furnizor închide robinetul, prețul pe bursa europeană sare în aer. România chiar dacă are ceva producție proprie, sau cumpără din altă parte, trebuie să plătească prețul pieței. Dacă prețul la bursa din Olanda crește de 5 ori, furnizorul tău local nu-ți poate vinde ție ieftin, pentru că el însuși cumpără scump de pe piața internațională pentru a completa necesarul.
Gazul care venea prin conductă de la est era ieftin de transportat. Acum, pentru a nu depinde de Moscova, aducem gaz lichefiat (GNL) cu vapoare din SUA sau Qatar.
Un vapor cu gaz trebuie lichefiat, transportat peste ocean, degazeificat în terminale speciale și abia apoi trimis pe țeavă. Toate aceste procese adaugă costuri uriașe pe care nu le aveam înainte. Nu e „incompetența” cuiva de la noi, ci prețul independenței față de un furnizor care oricând poate decide să te lase în frig din motive politice.
Să spui că Rusia nu are nicio vină în contextul în care a bombardat centralele vecine și a folosit livrările de gaz ca monedă de schimb pentru tăcerea Europei este, să fim sinceri, o ignorare a realității. Factura noastră mare este, din păcate, un „impozit pe război” pe care îl plătim indirect.
Fitilul aprins în Orientul Mijlociu
Dacă conflictul din Ucraina ne afectează curentul și gazul, tensiunile cu Iranul și instabilitatea din Orientul Mijlociu ne lovesc direct în rezervor. Atacurile recente lansate de Israel și Statele Unite asupra Iranului au aruncat piețele mondiale de combustibil într-o stare de alertă maximă.O escaladare a acestui conflict înseamnă că benzina și motorina de la pompele noastre vor continua să se scumpească.
Iranul pe lângă faptul că este un pilon masiv al producției de petrol, controlează rutele maritime vitale pentru petrolul mondial. Orice amenințare la adresa tranzitului prin Strâmtoarea Ormuz face ca bursele să explodeze preventiv. Strâmtoarea Ormuz este vitală deoarece reprezintă cel mai important punct de tranzit maritim pentru petrolul mondial, prin care trece aproximativ o cincime din consumul global de țiței și o cantitate semnificativă de gaz natural lichefiat (GNL)în special din Qatar, către piețele din Asia, Europa și America de Nord.
Nu e vorba doar de „incompetența” de la București sau Chișinău, ci de o reacție în lanț la nivel global pe care niciun guvern local nu o poate opri complet prin decret.
Deci, a da vina exclusiv pe „incompetența” autorităților este ca și cum am privi printr-un binoclu întors: vedem doar o mică parte din problemă și ignorăm furtuna care se dezlănțuie în jurul nostru. Trăim într-o regiune complicată, într-un moment istoric fără precedent, unde factura noastră de acasă este, de fapt, o mică parte din prețul pe care îl plătește întreaga Europă pentru libertate și securitate.
E ușor să strigi „incompetență”, dar dacă ridicăm privirea din hârțogăraia facturilor și privim harta lumii, realizăm că trăim într-un moment în care energia nu mai este doar o marfă, dar principala armă de război.